Cetatuia...

Atât de multă linişte am găsit acolo, pe drumul drept care duce la Cetatuia, de unde Iaşul, oraşul zvarcolirilor şi al primei iubiri se vede ca o cetate măreaţă şi glorioasă. În fond asta şi este; este o cetate construită nu din piatră ci din iubire, din speranţă, din lacrimile oamenilor care au zidit aici. Acolo sus se aude un pic forfota străzilor, însă vine de foarte departe încât ai impresia că aceste locuri sunt rupte din rai, din basmele copilăriei. Aici se ajunge greu, însă odată poposit pe meleaguri sfinte ai o altă viziune asupra lucrurilor, asupra oamenilor. Aici nu îţi mai este dor de nimic, fiindcă ai deodată tot în buzunar, în privire, în auz şi în grai. Doar aici Marian Moise înalţă neîncetat slavă lui Dumnezeu, " Doamne, ce bine e să fii oaspetele zidirii Tale: vântul bineinmiresmat, munţii care tind spre cer, apele ca nişte oglinzi nemărginite în care se răsfrîng aurul razelor şi curgerea lină a norilor". La Cetatuia se unesc multe destine, prin taina cununiei, iar imaginile imortalizate în aceste lăcaşuri sunt mai frumoase decât oriunde, au ceva ingeresc. Cetatuia e un loc al păcii, al regăsirii eului şi căilor tale, e un loc al regăsirii Dumnezeului nostru, un Dumnezeu prezent peste tot, prin frunzele toamnei, prin crivatul iernii, prin buna mireasmă a florilor, prin nenumăratele suflete pe care le întâlneşti şi parcă îţi seamănă leit. Aici avem un spaţiu comun, spaţiul sufletului, restul e doar umbră şi haos, avem chiar şi un timp comun, dimineaţa amintirilor. Ce bine când e dimineaţa şi soare iar pe pământ! Dumnezeu şi oamenii care au sfinţit aceste meleaguri, ne-au presărat flori cu miros de amintiri pentru a nu uita niciodată, pentru a dori să revii mereu aici. Vino la Cetatuia, suflet drag, nu rătăci pe cărări pe care nici tu nu le înţelegi, care te duc spre nicăieri, par a zice oamenii de acolo.

A winter tale