Ganduri hai-hui...

Lumea e prea mică pentru a ne putea opune şansei reintalnirii noastre, atât de mică încât o poţi ţine şi în buzunar. Trăim într-un spaţiu comun, spaţiul sufletului, restul e doar umbră şi haos. Avem chiar şi un timp comun, dimineaţa amintirilor. Ce bine e când e iar lumină şi soare pe pământ! 29 septembrie 2003 " Ochii mari ca de broscoi/ lacrimi inghitite cu hohot de ras/ sania rupta si atarnata-n cui/ papusa fara par si-n chip de lut/ cuvinte impleticite in umbra necunoasterii. Cuvinte zgribulite, cuvinte mormaite, cuvinte asonore... " Ştiu că a fost o zi ideală pentru plimbare, dar de ce să te mulţumeşti să mergi când poţi să zbori? Te vor durea apoi aripile de atâta uitare, chiar dacă paşii te vor purta pe cele mai insolite cărări. Să zburăm cât mai sus, pentru că pasul cel zburdalnic şi sisific nu are nici un orizont uneori. Doar somnul să te facă să uiţi că ai aripi, şi dacă acestea ţi se vor zbate, va fi doar gândul că ziua de mâine nu ni se poate opune nouă. Să adormi în zborul aripilor, planand către un viitor nesisific. Nu rapiditatea ar fi esenţială. Continuitatea şi durata sunt termeni care depăşesc în valoare această grabă umană care nu duce decât pe drumuri greşite sau în alte cuvinte, mai morbide, spre pământ neasfaltat şi nepavat Ce incurcatura si abrambureala si cu viata asta! Constienti de neinfinitul ce ni s-a dat alergam dupa secunde si fericire ca flururii din floare in floare. Copilaria, deja trecuta, risipita, nu ne mai este calauza pasilor nostri si nici prilej de aducere aminte, nu pentru azi ci pentru maine. Uitam adesea binele ce ni s-a facut, uitam trandafirii ce i-am primit, uitam vorbele bune si mangaierile sufletului si ne amintim de lucrul promis si neimplinit, de privirea rauvoitoare a unui trecator calator, nevisator. Sa ne amintim dulcele sarut al clipei de ieri si sa-i pastram aroma si pentru maine. Am uitat poate cantecul mamei, bucuriile toate si ciresii infloriti. Oare nu iti mai aduci aminte de surasul copiilor, de mireasma florilor de salcam si liliac si de roua diminetilor de vara?( 2010) Am intrat pe poarta sufletului tau/ ca un soarece urmarit de o pisica dusmanoasa,/ Moartea era pisica care imi ameninta zilele si gatlejul/ credeam ca se termina bucuriile mele /am ajuns acolo ca o furtuna /am prins in gheare ultimele secunde ale absentei,/ ale tristetii si le-am aruncat intr-un tinut macabru /acolo le sta bine tristetii si altora ca ele/ de atunci nu mai am de-a face, nu mai am intrebari la adresa lor/ sunt ca un Quijote prea fericit,/ luptandu-ma cu bucurii prea mari /care nu imi incap in sacosa/ de unde atata bucurie? De ce mie atata fericire?/ Unde se termina fericirea?/ Tropaiam in palma uitarii si a mortii /o intaratam pentru a o face sa nu uite si de existenta mea /sau a non-existentei mele in viziunea ei /moartea insa m-a mangaiat/ m-a lasat cu tristetile mele/ iar in clipa de azi orice durere s-a dus pe apa sambetei/ s-a facut una cu cenusa .(2010) Every people has its own story. Life is a story. We are the character of our own books. Good things happen to the people who "open the book" to the others... When we will stop living from what the others said, we will be able to write our own book, I mean...to live our story, our life. When you can say that today is not yesterday, when you have the feeling of renewing inside, it is then you could say that you experience the biggest human progress. ( Atunci când clipa de azi nu se aseamănă cu cea de ieri, atunci când ai sentimentul renovarii interioare, atunci poţi afirma că ai parte de cel mai mare progres uman). Se veselesc florile pe câmp/ şi mişcările lor în vânt/ un cântec simplu formează./ A început din cer/ să cadă uşor o ploaie./ Dacă voi cauta petalele căzute/ în umedul pământ/mă tem să nu ating celelalte petale rămase/ şi să nu le tremure trunchiul plapand/ şi să se stingă./ Ochii lor admiră sfios/ cum picăturile grele de ploaie/ cad tremurând pe petalele lor/ şi răsună cântec de flori/ trebuie să le acopăr cu suflet cald/ să nu dispară în ploaia insensibila. Nu e nimeni dator cu moartea. În lumea furnicilor ar trebui să trăim noi; acolo nimeni nu plânge când o furnică moare şi drumul continuă în acelaşi ritm. În lumea furnicilor nu există suferinţă, ci doar cântecul muncii pe care noi nu-l auzim. Se deschide o uşă în ianuarie, viorelele înfloresc în februarie, se apropie martie cu vânturi primejdioase, aprilie aduce ploi triste, în mai floricelele răsar delicate, în iunie soarele luminează pământul de jur împrejur, iulie pregăteşte călduri arzătoare, august trimite săgeţi aurii, în septembrie se rumenesc poemele îmbelşugate, în octombrie cad ale toamnei nuci amarui, ultimele frunze cad în noiembrie şi anul îl încheie ninsul lui decembrie.